Cand mi-am facut blogul eram ingrijorata ca nu voi stii ce sa scriu in el, ca voi fi in pana de inspiratie. Azi, rascolind pozele din calculator mi-am adus aminte de Alex, un baietel de 3 ani pe care l-am cunoscut la un cetru de plasament. Eram in clasa a 10 a iar clasa mea era implicata intr-un program de voluntariat, daca ii pot spune asa. Nu faceam mare lucru, doar mergeam o data pe saptamana la un centru pentru minori si le cumparam prajituri, dulciuri, fructe, haine, i-am dus la teatru si cinematograf pe cei mai mari, la cofetarii. Pentru noi poate nu e mare lucru sa vedem o piesa de teatru, dar pentru cineva care nu a intrat niciodata in acea cladire mare inseamna enorm.
Sa revin la Alex… era un baietel blond, cu ochi albastri, frumos foc. Statea la mine in brate. Nu am reusit sa il fac sa vorbeasca deloc, doar radea atunci cand il gadilam sau il intrebam ceva.
Eu ador copiii mici si imediat m-am lipit de el. Am stat cu el aproximativ 2 ore, apoi a trebuit sa plecam. In momentul in care ne-am ridicat si a venit asistenta care lucra acolo sa il ia s-a lipit cu bratele de picioarele mele si a inceput sa planga. Nici nu pot sa exprim in cuvinte ceea ce am simtit atunci. Imi venea sa il iau in brate, sa il linistesc cumva, dar m-am gandit ca mai mult rau ii fac, mai tare se va atasa. Am plecat acasa gandindu-ma la el. L-am mai vazut o singura data, la o serbare de Craciun, era cu parintii care din cate am inteles au venit dupa el. Au trecut de atunci mai mult de 4 ani, poate e la scoala, sper din suflet sa ii fie bine.
A fost intamplarea care m-a marcat cel mai mult. Am realizat cat de norocoasa sunt. Ca nu sunt in situatia in care sa ma atasez de o persoana care ma tine 2 ore in brate, pentru ca am acasa pe cine sa imbratisez, aproape. Ne facem atatea probleme si atatea griji cu mana noastra si ne consideram cei mai batuti de soarta, parasiti de noroc, irosim atatea lacrimi, cand adevaratele drame le traiesc altii, nu noi. Plangem ca nu putem merge in nu stiu ce vacanta, ca ne-a parasit iubitul/iubita, dar daca nu am avea nimic dupa ce am mai plange?
About Me
- Pau Pau
- Am 22 de ani, locuiesc in Arad si sunt studenta. Acesta e un blog despre mine, un blog de incepator si nu va asteptati sa descoperiti minuni pe aici.
1 comment:
Intr-adevar de foarte multe ori uitam sa ne multumim cu ceea ce avem si ne dorim altceva, din ce in ce mai mult. Cred ca de prea putine ori am stat sa ma bucur de ceea ce am si sa vad cat de norocoasa sunt si am tanjit dupa alte lucruri. Imi pare rau ca asa suntem toti oamenii, ca uitam sa spunem o vorba frumoasa celor dragi, ca nu stim sa apreciem dragostea doar atunci cand nu mai e, ca suntem de prea multe ori egoisti si ca, din pacate, uitam sa traim cu adevarat din cauza grijilor minore pe care ni le facem zi de zi.
Post a Comment